Review
album
Iris este una dintre cele mai longevive formatii romanesti. Daca luam in calcul si factorul "continuitate" putem plasa fara nici o grija trupa in
fruntea unui clasament alcatuit pe acest criteriu. Aparuta in anii '70, intr-o cu totul alta idee si cu exceptia bateristului Dumitrescu intr-o
componenta diferita de cea (constanta!) din ultimii cincisprezece ani, Iris avea sa-si transforme numele in renume de-abia in anii '80, odata cu
cooptarea solistului vocal Cristian Minculescu, un adevarat "varf de lance" al intregului rock autohton de la inceputurile sale pana in prezent
(si prin extensie – cata vreme se va vorbi despre rock-ul nostru).
Dupa participarea pe un LP colectiv cu piesa "Corabia cu panze" avandu-l pe Sorin Chifiriuc la voce si chitara, Iris va imprima materialul
pentru primul album (cel discutat), cativa ani mai tarziu, cand stilul si maniera de abordare vor fi total diferite. Pentru a trece cu bine de cel mai
dificil aspect legat de aparitia acestuia (si de perioada de creatie a trupei), trebuie sa spunem din capul locului ca ceea ce canta formatia este o
adaptare a AC/DC –ului la intelegerea si posibilitatile sale.
Inainte de a trece la comentarea propriu zisa a albumului de debut, mentionez ca disting trei perioade majore in evolutia formatiei Iris si anume:
prima – de la infiintare pana la venirea lui Minculescu; a doua - ce are drept limita momentul 1989 (= caderea comunismului si a cenzurii
acestuia in Romania) si a treia, care se intinde pana in prezent cea de libertate relativa de expresie. In ideea mentionata, albumul Iris I este de
departe cel mai valoros dintre cele trei aparute in regimul comunist.
Instrumentele pe care le auzim (si pe care avem posibilitatea de a le asculta) pe album sunt chitara, capitol unde ii intalnim pe Florin Ochescu
si pe Nutu Olteanu; bas-ul sustinut de regretatul Marti Popescu; bateria, unde evolueaza membrul fondator Nelu Dumitrescu si ultima, dar nu
cea din urma, vocea, apartinandu-i lui Cristi Minculescu.
"Doar pentru voi"(1) este titlul piesei ce deschide albumul. Dintr-o gresala cu sau fara intentie, pe "miezul discului" scrie "Doar pentru noi"…
Mica - mare diferenta poate reprezenta, la modul speculativ vorbind, o atitudine mai larga ce functiona in mediile back-stage de la noi, si
anume ca nu exista un public pentru care sa merite sa canti. Iti mai ramane sa o faci pentru tine, eventual pentru cei apropiati care ca si tine,
inteleg. Aceasta reprezinta insa si atitudinea de fan pe care au adoptat-o majoritatea muzicienilor nostri. Se intelegea din start ca "nu putem fi
la fel ca marii & greii", asa ca ne mai ramanea sa-i copiem pe "adevarati", ceea ce s-a cam si intamplat si nu fara acordul publicului. Dar sa
inchidem discutia care tine in mai mare masura de conjunctura socio-politica a vremii decat de "factorul" voluntar al celor ce au trait acele
timpuri. Piesa are la baza o idee rock destul de cuminte, dar maniera de abordare in forta si vocea angajata a lui Minculescu anunta un album
de care iubitorii muzicii rock ai momentului aveau (mare) nevoie. Nu stiu cine ar mai asculta "de buna voie" o astfel de piesa, din alte motive
decat unele nostalgice sau de informare, dar atunci asa ceva era "cool".
Cu totul altfel sta problema in ceea ce priveste piesa "Trenul fara nas"(2), unde mesajul si forma cunosc o fericita imbinare. Aceasta era cea
mai ceruta si asteptata piesa in concertele Iris, fiind in acelasi timp un veritabil "imn" al unor generatii de fani rock.
"Pe ape"(3) poate fi considerata traducerea si adaptarea unei piese – oricare - de pe Hell’s Bels –ul AC/DC – ului deja citat.
"La popas"(4) este unul dintre momentele de rezistenta ale albumului, o piesa de mai mare complexitate in care linia vocala are posibilitati
multiple de a nuanta textul si a "colora" compozitia.
Dupa ce in "Trenul …" ne-am intalnit cu versurile poetului Adrian Paunescu, "Cei ce vor fi"(5) ne propune o alta intalnire oarecum
surprinzatoare (pentru ceea ce canta Iris) respectiv cea cu Mircea Dinescu. Majoritatea textelor, pe album si in general vorbind sunt ale lui
Minculescu, personaj pe ale carui capacitati vocale se bazeaza intreaga poveste Iris. Din pacate, muzical analizand problema, nu se poate
spune nici aici (si nicaieri pana la sfarsitul albumului) nimic notabil, lasand loc pentru o concluzie generala in finalul articolului.
"Spre ziua"(6) prezinta o suma de caracteristici autohtone. Pe astfel de structuri sonore s-au cladit cele mai importante piese romanesti de
hard-rock in anii ’70 – ’80. Este "celebra" piesa politica impusa a albumului, moment depasit cu eleganta de Iris care canta intr-un mod general
despre lumina si pace.
"Noaptea"(7) este o veritabila balada rock, o piesa aparte cu un izbutit solo chitaristic si cu un aranjament muzical ceva mai complex. Versurile
sunt semnate de Georgeta Dumitrescu.
"Iris"(8) reprezinta cea mai de forta piesa din intreaga cariera a formatiei cu acelasi nume. Minculescu "urca" intr-un mod debordant lasandu-i
pe toti solistii vocali din rock-ul romanesc in registre mult mai joase. Si atat. Piesa si albumul se termina intr-un mod neconventional cu o
microfonie controlata urmata de cateva masuri interpretate majestuos de catre chitara electrica.
Cele opt piese ale albumului apartin daca ar fi sa credem ceea ce scrie pe coperta tuturor membrilor, dar tinand cont de asemanarile flagrante cu
piese ale trupelor indragite ale protagonistilor, cred ca nu este cazul sa amintim cum au fost impartite si distribuite informatiile privitoare la
acest capitol. Ceea ce caracterizeaza cel mai bine albumul de debut al Iris – ului este sinceritatea. Se canta "cinstit", cu vitalitate, poate fara
mari tinte intelectuale, dar in acelasi timp intr-o atitudine verticala, pe care trupa nu o va abandona niciodata, in ciuda loviturilor care nu o vor
ocoli in lunga si continua cariera.
IRIS
Iris I (1984)
Dupa ce se implinise visul formatiei Iris si deopotriva dorinta numerosilor sai fani, constand in aparitia primului LP, cel de-al doilea album a
fost asteptat de toata lumea cu viu interes. O parte a pieselor fusesera prezentate in concert, refrenele fiind bine cunoscute, dar modificarile
masive din componenta ridicau mari semne de intrebare privind stilul si valoarea interpretativa a noii echipe. Din formula anterioara
ramasesera doar Nelu Dumitrescu - baterie si Cristian Minculescu - voce, lor alaturandu-li-se Mihai Alexandru, Valter Popa – chitara si Doru
Borobeica – bas. In premiera apareau la Iris claviaturile, printr-o colaborare cu Mihai Miculescu.
Schimbarile privind aranjamentele muzicale dar si structura compozitionala au reprezentat intr-adevar un subiect de controverse. Trupa era
mult mai "cuminte" decat pe albumul anterior, nu mai aducea atat de mult cu AC/DC si parea sa incerce o apropiere de soft – rock, ceea ce nu
putea fi pe gustul publicului sau consacrat, pentru care coperta magistral realizata de Alexandru Andries (posibil Angus Young intr-o atitudine
solistica – pictat in acuarele) reprezenta mult prea putin. Plecarea lui Nutu Olteanu la Holograf lasase un gol greu de umplut, asta pe un fundal
al trecerilor in bloc a formatiilor romanesti la forme mai comerciale. Sperantele multor iubitori ai rock-ului din acea perioada incepusera sa se
lege dupa un deceniu, din nou de Banat, unde sunetul nu dadea semne de "alterare". Dar ramanand la Iris trebuie remarcata dorinta de pastrare
a identitatii artistice in conditii mai putin favorabile lor. La peste zece ani de la infiintare, formatia se gasea cumva tot la niste inceputuri, cel
putin din punct de vedere discografic vorbind, si problema rezistentei era vitala.
"Tot zbor" (1) deschide LP-ul intr-o maniera "riff-ata" amintind partial de piesa "Iris" cu care se incheiase albumul anterior, dar si de hard-ul
romanesc al anilor 1975 – 1980. Dialogul chitarilor si tentativa de elaborare a solo-ului demonstreaza grija cu care a fost gandita plasarea piesei
pe album.
"Doar amintirea"(2) se leaga intr-un mod inspirat de piesa anterioara, este conceputa in aceeasi nota, se poate spune si dupa aceeasi reteta, dar
nu se ridica la valoarea acesteia. Ar fi mai mult un moment de legatura cu "Strada ta"(3), piesa cu accente de slagar, care nu a fost ocolita
dealtfel de posturile de radio. Cu astfel de piese Iris incepea sa se indeparteze de sustinatorii de pana atunci si sa-si castige noi categorii de
public.
"Frumusetea ta" propune iarasi o intoarcere la izvoare mai vechi. Sunetul aminteste de "Corabia cu panze". Dar intr-adevar interesanta este
continuitatea tematica, la nivel de text, care la Iris este echivalent cu mesajul. De remarcat grija acordata gradatiilor emotionale in ceea ce
priveste dispozitia pieselor (existente) pe album. Din acest punct de vedere "Second - ul" mai putin valoros decat "First-ul", sta totusi mai
bine.
"Ultima toamna"(5) este o alta piesa de factura modesta. Prin astfel de creatii Iris iesea cu mult in afara fiintei sale si daca aceasta atitudine
artistica a fost la vremea aceea "taxata" de public, timpul a confirmat ca miscarea nu a fost una inspirata.
"Lumea vrea pace"(6), piesa a carei tematica a fost impusa de obligatia plasarii unui "moment politic" pe album, nu suna de loc rau. Este de
remarcat ca la Iris un cantec despre pace suna mai bine decat unul despre toamna, parcuri sau plimbari pe strada iubitei. Asta datorita laturii
"monumentale" a prestatiei si atitudinii lui Minculescu.
"In parc"(7) incearca o legatura cu celebra piesa "Noaptea", aparuta pe albumul anterior. In ciuda numeroaselor similitudini, este la o distanta
insurmontabila de aceasta."Zi si noapte"(8) incheie albumul intr-o replica logica cu debutul. Piesele "de forta" prind mai bine Iris-ul.
Vad in al doilea LP al trupei Iris o batalie (castigata) si totodata o lectie de supravietuire. Perioada in care aparea albumul nu a fost cea mai
"neagra" pentru formatie, dar cred ca a reprezentat punctul din care nici o greutate nu o mai putea opri din drumul sau
Iris II (1987)
Este un album special al binecunoscutei, inca de pe atunci, formatii Iris. Ar fi putut fi ultimul moment discografic realizat de celebra trupa
romaneasca, daca roata norocului nu s-ar fi intors. De ceva vreme treburile nu mergeau corespunzator asteptarilor celor implicati, muzicieni
sau fani. Concertele din ce in ce mai rare si factorii de presiune pentru schimbarea stilului, cu greu acceptat de cenzura, reprezentau doar
fondul unor probleme interne cu care s-au confruntat majoritatea formatiilor profesioniste de la noi. In aceste conditii, LP-ul poate fi
considerat un posibil testament muzical.
Cum aparitiile discografice erau rare, pentru unii chiar imposibile, al treilea album scos de o formatie insemna deja o performanta. Faptul de a
avea trecuta in dreptul tau o astfel de aparitie, iti dadea posibilitatea de a exista, de a ramane in memoria celor care te-au cunoscut, uneori
chiar de a le face unor generatii viitoare cunostinta cu tine.
Albumul pare gandit, realizat in jurul piesei "Floarea de Iris". Dealtfel aceasta piesa cu mesaj, unul foarte personal, o lamentare devenita imn
si totodata crez artistic pentru protagonisti, este singura creatie de pe album care a ramas in repertoriu odata cu trecerea timpului si care si-ar
putea gasi locul pe un Greatest Hits. Alte doua repere sunt coperta lui Alexandru Andries, reusita precum majoritatea realizarilor artistului, si
titlul:"Nu te opri!". Se poate constata un sentiment mioritic de supunere in fata destinului potrivnic, cuplat cu dorinta de evaziune prin
dizolvarea cu substanta divina, cosmica, mai degraba decat izbavirea prin lupta. Altfel zis, titlul este generos, coperta buna, mesajul transmis
si soarta acceptata (cu mare parere de rau). Iubitorii muzicii rock (evident, simpatizanti ai Iris-ului) asteptau totusi (mult) mai mult, si anume
sa asculte (un) rock interpretat de una dintre putinele formatii romanesti care le puteau oferi asa ceva.
Faptul ca piesa titulara este semnata de Romeo Vanica, persoana din afara trupei si in acelasi timp redactor muzical (inclusiv al albumului de
fata) si ca aceasta este total nespecifica formatiei (care nu o poate interpreta onorabil, dealtfel neavand ce), trimite cu gandul ca acesta a fost
pretul aparitiei discografice (sau o parte din el). Restul pieselor sunt asemanatoare celor de pe albumele anterioare, dar nu au o viata proprie,
suna parca tragic.
"Viata e totul"(1) incepe in mod nespecific cu un pasaj de claviaturi, care nu are prea multe in comun cu piesa, dar care ofera iluzia ca aceasta,
eventual intreg albumul, sunt elevate. Este exacerbat monumentalul.
"Uita tot ce-a fost"(2) ridica intrebarea unde sunt ascunse cele doua chitari solo. Piesa trimite spre Scorpions ("Rock you Like a Hurricane"),
dar nu lipsa originalitatii este cea care conteaza aici ci faptul ca sunt probleme cu basul. Linia sa este atat de saraca incat nici macar claviaturile
(inutile in Iris) nu pot compensa lipsa semnalata.
"Floarea de Iris"(3) incepe dupa reteta, cu orga, pentru ca apoi ceea ce a facut clapa sa fie reluat ca atare de chitari. Ca "surpriza", intra si
tobele la un moment dat.
Daca am cauta asemanari intre "Bolta noptii"(4) si o piesa din rock-ul de expresie britanica, am putea ajunge pe la "Smoke On The Water".
Totusi Ion Dumitrescu – percutie, Cristian Minculescu – voce, Mihai Alexandru – chitara, Valter Popa – chitara, Doru Borobeica – bas ofera
o viziune originala asupra temei muzicale care ar putea aduce cu cea a Deep Purple-ului.
"Eu si cu tine"(5) aminteste de un Iris mai vechi, din perioada albumului 2. Ar fi o partea a doua de la "Strada Ta". Solo-ul de chitara este mai
interesant (n-ar fi stricat insa o viteza mai mare de executie)
"Ploaia de vise"(6) incepe cu un magistral efect de ploaie realizat pe clapa. Se aud si tunete. Printre toate acestea, Cristian Minculescu canta o
piesa cu care n-ar fi putut ajunge niciodata celebru, nici macar intr-o tara ca Romania.
"Ore tarzii"(7) este cea mai valoroasa piesa a albumului, amintind de momentele din perioada primului Iris. Este momentul sa semnalez
gravele carente de preluare a sunetului de catre specialistii Electrecord, care si-au batut joc de acest moment muzical (si nu numai). Ar fi fost
inspirat ca albumul sa sa fi terminat aici. De altfel ornamentele de final sunt demne de o veritabila incheiere de capitol.
Invitati pe Nu te opri! sunt Eugen Salceanu, Dan Stefanica – claviaturi, Gigi Pavel – saxofon pe piesa omonima: "Nu te opri"(8). Despre
aceasta nu vom mai vorbi, ramanand ca cititorul sa-si formeze parerea fara comentariul nostru.
In 1988 am stat la o coada de cam o suta de metri pentru a achizitiona acest al treilea album Iris. Nu stiu care a fost tirajul, dar stiu ca nu l-am
vazut stationand prin rafturi. Si mai stiu ca atunci mi-am propus sa imi rezum colectia materialelor cu indragita trupa la doar primele trei
aparitii, ceea ce pana in prezent s-a si intamplat.
Nu te opri!
(1988)
In perspectiva temporala, acest single apare ca emblematic pentru soarta formatiei si a rock-ului romanesc de la inceputul anilor ’90. Infiintata
cu cativa ani inainte, in momentele de agonie ale comunismului, Cargo a fost pentru scurt timp “cea mai veche trupa noua”. Experienta
relativa, energia tineretii si brusca libertate de exprimare castigata, au facut din Cargo modelul exemplar de tranzitie de la un rock autohton
muribund, deja anacronic in ’89 la noile forme de rock, care se doreau cu disperare aliniate la vest. Este una dintre ultimele aparitii pe vinil
fiind de asemenea printre cele din urma single-uri de la noi. Paradoxul face ca mini-albumul sa reprezinte totodata debutul discografic al
trupei…
Imprimarile au fost facute in Franta, in mai 1990, materialul fiind produs de RTV (Radio Des Trois Vallees).
Cele doua piese, cantate in romana, posibil compozitii din regimul anterior, oricum tragandu-si seva de atunci, ridica puternic problema
imbecilitatii cenzurii comuniste care oprea astfel de piese pe motivul ca ar fi subversive (intreaga muzica romaneasca de expresie pop a suferit
din cauza ideologiei dupa care era condusa tara). Piesele sunt “curate” din toate punctele de vedere. Un rock sanatos, cu o destul de puternica
tenta regionala, care mizeaza pe mesaj pozitiv.
“Ana”(1), compusa de Adrian Barar pe textul lui Raul Dudnic reuneste cateva idei componistice ale trupei intr-o forma liniara comparabila cu
insiruirea margelelor pe snur. Fiecare element muzical vizat isi are la un moment dat locul sau intr-o schema care este propusa ca intreg.
“Doi prieteni”(2), piesa a lui Dinel Tollea, isi urmeaza cursul pas cu pas spre un final care, dupa cateva minute de prestatie, poate aparea
drept un premiu. In ciuda tuturor factorilor pozitivi, survine o anumita monotonie. Ca si in precedenta compozitie, muzica pare gandita in
relatie cu difuzarea unui mesaj, care deocamdata nu este complet cristalizat.
Numele protagonistilor apare scris pe coperta, ceea ce arareori s-a intamplat in cazul single-urilor romanesti precedente. Acestia sunt Adrian
Barar – chitara, voce; Dinel Tollea – clape, voce; Raul Dudnic – bas, voce; Petru Kocsef – baterie; Adrian Popescu – chitara; Ovidiu Ioncu
(Kempes) – voce.
Imprimarea, procesarea si sunetul final fiind onorabile, se poate spune ca formatia isi etaleaza cu exactitate level-ul, anuntand totodata pana
unde era posibil sa ajunga in conditii ideale de exprimare. Peste media celor facute la noi in acele vremuri, single-ul este totusi cu cel putin doi
pasi in urma Occidentului.
CARGO
Ana / Doi
prieteni
(single)
(1990)
La data aparitiei acestui material s-a putut pune problema anacronismului unui LP precum Povestiri din gara prin raportare la asteptarile
(mult prea mari) pe care publicul le avea de la trupele din rockul iesit de sub comunism. La distanta de peste o decada, chestiunea nu mai
poate fi subiect de dezbatere. Timpul a criptat suficient de mult discul pentru a-l plasa iremediabil sub aura unui trecut indepartat. Nu lipsit
de importanta ramane totusi faptul ca debutul Cargo constituie una din referintele rockului autohton.
In momentul lansarii albumului, formatia timisoreana reprezenta o speranta de reviriment pentru rockului national, pe deplin confirmata de
concerte si, in fine, de succesul acestui material. Relativ unitar, LP-ul suna puternic saptezecist-optzecist, in binecunoscuta traditie a
formatiilor autohtone de hard-rock. Soundul, versurile si ideea generala tradeaza insa faptul ca piesele au fost concepute de ambele „parti” ale
anului 1989. Precum in numeroase alte cazuri, albumul se doreste a fi un restitutio, prin spunerea unor lucruri care nu mai fusesera spuse (in
rockul romanesc) decat in formule bine camuflate de tipul “trenul fara nas”. In relatie cu acest aspect, ar mai fi de mentionat si dublul-vinil
Lanturile semnat de trupa Krypton cu un an inainte.
Povestiri din gara (1) a dat titlul albumului si a inspirat grafica de pe coperta (“secera si ciocanul” aruncate din trenul istoriei). O piesa cu
refren simplu, nuante folclorice si valente de hit, al carei “crescendo” acopera cateva interventii modeste de clape nu foarte inspirat
sonorizate. Desi nu este o noutate in rockul autohton, atmosfera prieteneasca (vag „lautareasca” pe alocuri) va deveni una din caracteristicile
formatiei.
Probabil reminiscente ale perioadei optzeciste, Ana (2), Doi prieteni (4) si Erata (9) sunt compozitii cliseu, corecte, ritmate, anticipabile si in
cel mai bun caz dansante, cu texte neutre ori destul de personale pentru a nu atrage atentia prin ceva anume.
Buletin de stiri (3) este un moment protest care aduce elemente de heavy metal in sound. Fara a avea nimic special, interpretarea suna mai
legat decat majoritatea inregistrarilor de gen ale vremii. Refrenul deloc ingenios (“vad programul la TV...”) nu a favorizat insa piesa nici pe
disc si cu atat mai putin in concert.
Prin Portile de fier (5), Adrian Barar (chitara), Octavian Pilan (tobe), Raul Dudnic (bas) si Dinel Tollea (claviaturi) au considerat ca pot
dedica trei minute instrumentale celebrei hidrocentrale din Banat. Mediocra din toate punctele de vedere, bucata are insa un binecunoscut (la
acea vreme) ton omagial, preludiu pentru partea secunda a discului.
1989 (6), conceputa drept emblema a unei generatii, si-ar putea gasi locul, alaturi de piesa de titlu, pe un best-of rock al anilor ’90, alcatuit pe
criterii de reprezentativitate.
Batacanda (7) ataca cel mai interesant (pentru posibilitatile trupei) mixul dintre rock si sugestii folclorice. Piesa a fost mult ascultata in gastile
de rockeri, cantata pe munte, prin trenuri sau in hora la concerte. Fara a dovedi virtuozitate ori disponibilitati vocale speciale, Ovidiu Ioncu
„Kempes” se impune printr-un timbru adecvat genului si un stil de interpretare personal, care adeseori se va suprapune identitatii trupei. Ar
fi de mentionat si faptul ca este unul din putinii vocali autohtoni de hard'n'heavy care nu au urmat „modelul Minculescu”.
Brigadierii (8) a dat trupei un prim hit. Este de semnalat „efectul Vasile Roaita”, discutat si la Alexandru Andries. La origine un cantec
muncitoresc transformat in imn Cargo, piesa nu a fost pentru multi ani depasita in succes de vreo compozitie proprie. Expresii cheie precum
„omul imblanzeste fierul”, "hei rup", sau „de la Salva la Viseu” si brigadierii care „trec fluierand” sunt intregite sonor printr-o orga de camin
cultural care interpreteaza stangace Internationala inainte de a se lansa imnic in plina sovietizare. Odata cu trecerea timpului, eventualele
conotatii ironice ale piesei si-au pierdut semnificatia, Brigadierii ramanand in prezent doar o simpla ocazie pentru Adi Barar & Co. sa isi
salute mai tinerii fani „cu mana la chipiu”.
Despre trupa Cargo se poate spune ca sunt reprezentati de marca ai unui regionalism (nu in sens geografic) specific rockului autohton.
Adresarea directa catre fani sau prieteni, fara ambitii speciale sau pretiozitati, salveaza un asemenea album prin factorul sinceritate. Povestiri
din gara este unul din putinele discuri rock de la inceputul anilor ‘90 ascultabile si astazi, atmosfera unor vremi pastrandu-se prin intermediul
acestor piese. Pana si productia prafuita, in ecou, conserva un anumit efect de defileu...
Povestiri
din gara
(1992)
BluePink 
